Dau să vopsesc steagul pe ea. Steagul nostru cel mândru, roșu-galben-albastru.
Încep cu roșul. Vine vecinul și mă-njură, că sunt cu ciuma roșie, că din cauza mea, că niște treburi. Încep cu galbenul. Acum erau trei vecini care mă boscorodeau. Că lasă, c-o să vedeți voi ce plasă luați cu ăștia, trădătorule de neam și țară… Na bun, zic, încep și eu cu ce a mai rămas, cu albastrul și mă luară la întrebări. Ce fac eu acolo? Steagul, zic. -Aha, deci, începând așa, sugerezi că situația e albastră?! Care ne-am luat țara înapoi, comunistule nenorocit!
Mă las păgubaș. Nu mai fac steagul, o să cumpăr unul gata făcut. Zic să desenez harta.
Sar vecinii, din nou. Adică vine ziua națională, a Unirii, și io desenez România mică-n ploaie, fără Basarabia, Bucovina, Banatul sârbesc, Cadrilaterul, Noua Zeelandă și ce-o mai fi lipsind din trupul tărișoarei?!
Știu! Am să desenez lupul dacic, steagul lui Decebal. Hai, că ăla e și românesc așa, era și țara mare pe vremea regretatului rege, na, merge beton! -Merge pe dracu’!, zice nea Tase, noi suntem (accentul cade pe u) romani, urmași de-ai lui Traian, mă, nu nespălații ăia de daci, huo, obsedaților!
M-am dus noaptea la rulotă, pe furiș. La lumina unei lanterne, am lipit un chip de voievod, pe marele Vlad, avea o inscripție sub el, cu România și n-am văzut-o prea bine, am lucrat la repezeală. A doua zi, lumea se adunase ca la urs. Scria: Vlad Țepeș – cabinet individual de acupunctură internă.
Text: Răzvan Drăgoi
